SZALAVÁRI ADRIENN: TOBI ȘI MICA PASAGERĂ CLANDESTINĂ

Ci-ci-ciu-ciu, ci-ci-ciu-ciu, ci-ci-ciu-ciu. Bunăăă! Eu sunt Tobi, o locomotivă cu aburi veche și nouă în același timp. Vreau să-ți povestesc o aventură pufăitoare.

S-a întâmplat odată ca, după mulți-mulți ani de alergat pe șine, urcând dealuri și coborând văi, urcând munți și coborând pante, ajungând chiar până la mare, să iau o scurtă pauză înainte de a mă întoarce cu încărcătura. Dar, de-a lungul anilor, timpul nu m-a cruțat. Roțile mele scârțâiau pe parcurs, călătoriile lungi erau tot mai greu de realizat, hornul meu scotea fum urât, iar vopseaua mea era decojită în multe locuri pe vagoane.

Într-o zi, urcând un munte, m-am oprit. Am scârțâit, apoi s-a lăsat liniștea. Din păcate, nu am mai putut continua. Au chemat un tractor care m-a dus până la ultima stație, unde am fost descompletată. M-au împins într-un depou întunecat și m-au lăsat acolo. Zile întregi, nimeni nu s-a uitat la mine.

Apoi, într-o zi, am auzit un zgomot și, în curând, cineva a intrat cu grijă. Era „Mica Pasageră Clandestină,” un băiețel simpatic. Îl cunoșteam de mult, căci obișnuia să călătorească cu mine cândva, fiind nepotul mecanicului de locomotivă.

– Dragă Tobi! – a spus pasagerul clandestin. – Îmi pare atât de rău pentru ce s-a întâmplat. Mi-e tare dor de tine! Promit că te voi ajuta. Nu te voi lăsa să stai aici să te umpli de praf. Îl voi convinge pe bunicul să te repare.

Au mai trecut câteva zile, iar eu eram tot mai trist. Nici măcar nu mai îndrăzneam să sper că cineva va mai căuta o locomotivă veche și stricată ca mine. Dar într-o dimineață, foarte devreme, când abia mă trezisem, micul meu prieten s-a întors. De data aceasta nu era singur, ci venise împreună cu bunicul lui, mecanic de locomotivă, și cu mulți alți bărbați. Au adus cu ei tot felul de scule: șlefuitoare, burghie, cricuri. Veniseră să repare fiecare bucățică și fiecare piesă din mine.

În prima zi, mi-au schimbat roțile și mi-au curățat hornul. Am putut din nou să respir aer curat. Mă simțeam ca și cum renăscusem. În a doua zi, mi-au șlefuit vopseaua ruginită și mi-au reparat frânele. În a treia zi, au pus la punct vagoanele mele. În acel moment, abia mă mai puteam abține să stau pe loc. Vroiam să alerg din nou pe șine, cu viteză. În a patra zi, mai aveam doar de terminat vopsirea.

Mecanicul mi-a mângâiat partea laterală și i-a spus nepotului său:

– Vino, micuț pasager clandestin! Aș vrea să scrii tu numele Tobi pe partea ei.

Pasagerul clandestin a fost încântat să îndeplinească dorința bunicului său. Când au terminat vopsirea, m-au așezat din nou pe șine și am pornit spre stație. Celelalte trenuri nu m-au recunoscut când m-au văzut. Toată lumea era uimită de transformarea mea, dintr-o locomotivă bătrână și scârțâitoare într-un tren minunat.

Eram foarte recunoscătoare micii pasagere clandestine, dar încă nu înțelegeam cum l-a convins pe mecanic să mă repare.

– Știi, Tobi – a început pasagerul clandestin – i-am spus bunicului că îl iubesc foarte mult și că, oricât de bătrân ar fi și oricât ar scârțâi, nu-l voi abandona niciodată, pentru că îl iubesc așa cum este!

Aceste cuvinte au ajuns direct la inima mecanicului. Atunci și-a dat seama că nici el nu-și putea abandona vechiul său prieten, adică pe mine. Și datorită acestui fapt, acum șinele răsună din nou de pufăiturile mele proaspete.

Acum plec mai departe, spre următoarea stație! Pa! Ci-ci-ciu-ciu, ci-ci-ciu-ciu, ci-ci-ciu-ciu…

Ai un prieten sau un obiect de care nu te-ai despărți pentru nimic în lume? Cum ai arăta că îl prețuiești?