NAGY-DÁNYINÉ GYŐRI ANIKÓ: SOC ȘI CĂȚĂRATUL ÎN COPACI

Ați auzit vreodată de Soc? De ursoaica cu blană cenușie care trăiește în mijlocul pădurii de stejari? Campioana la alergat și la prins păstrăvi? Totuși, imaginați-vă că există un lucru pe care nu-l suporta deloc: să se cațere în copaci. Soc nu înțelegea niciodată de ce urșii trebuie să petreacă atâta timp cățărându-se, în loc să joace de-a v-ați ascunselea sau să lenevească pe iarbă toată ziua.

Acum câteva zile, acest lucru a provocat o mică ceartă între ea și prietenii ei, care au descoperit un secret bine ascuns. Totul a început când Soc și prietena ei, Barka, se jucau împreună, râzând ore în șir, până când, după-amiază, Barkăi i-a venit pofta de cățărat.

– Haide, Soc! – striga Barka de sus. – O să vezi, e foarte distractiv! De aici de sus pot vedea toată pădurea, ba chiar și dincolo de ea! Uite, se vede și pârâul de unde prindem păstrăvi! Apropo, n-ai vrea să mâncăm ceva? Stomacul meu îmi spune că e timpul să mâncăm. Mă auzi, Soc? Ești acolo?

– Da, sunt aici, unde altundeva să fiu? Stau la baza copacului și te aștept să coborâm să mâncăm ceva, că mor de foame!

– Bine, bine! – răspunse Barka. – Dar nu înțeleg de ce nu urci niciodată în copac. Noi, urșii, petrecem mult timp sus în copaci. Să nu-mi spui că ți-e frică de înălțime! Aha, acum înțeleg! Nu-mi spune că ți-e frică de înălțime, Soc!

– Ce? Eu? Să-mi fie frică de înălțime? Asta e o prostie! Și să te cațeri în copaci e o prostie! Nu mă mai lua în râs, altfel data viitoare nu te mai ajut să prinzi păstrăvi și o să rămâi flămândă!

– Bine, Soc, nu te supăra! Vrei să facem o întrecere până la pârâu? Știu cât de mult îți place să alergi. Sau greșesc?

Dar până să termine Barka propoziția, Soc își adunase toată energia și se avântase deja spre pârâu, întinzându-și labele mari cât mai mult. Ajunsă prima la pârâu, abia apucase să înceapă pescuitul, când prietenul lor veverița a apărut.

– Bună, prieteni! Nu cumva sunteți din nou la pescuit de păstrăvi? – întrebă veverița, râzând. Fără să le dea timp să răspundă, continuă: – Eu am strâns ghinde la umbra stejarilor. Am adunat atât de multe, încât cred că-mi vor ajunge până la primăvară! Dacă vreți, vă dau și vouă câteva. Haideți la scorbură, e doar la șapte copaci distanță, și nici măcar nu trebuie să vă cățărați prea sus, doar vreo cinci lungimi de urs. Veniți, nu-i așa?

– Nu, nu venim! – spuse Soc, încruntată. – Nouă nu ne plac ghindele și nici colecția ta nu ne interesează!

Barka nu înțelegea de ce Soc era atât de supărată.

– Soc, ce-i cu tine? De ce nu vrei să urci la scorbură și de ce te-ai enervat așa tare?

– Pentru că... eu nu știu să mă cațăr în copaci.

– Ce? Tu nu știi să te cațeri? – întrebă prietenii ei în cor. – Cum e posibil? Toți urșii știu să se cațere în copaci.

– Așa o fi, dar eu nu pot.

– Deci de aceea nu urcai niciodată? – întrebă Barka.

– Da.

– Oh, Soc, de ce nu ne-ai spus?

– Pentru că am crezut că nu o să mai vrei să fii prietena mea.

– Ce prostii! Ești cel mai grozav ursuleț pe care-l cunosc. Ești incredibil de rapidă și prinzi păstrăvii cu o îndemânare de invidiat.

– Serios? Mă invidiezi? Dar și tu prinzi foarte bine păstrăvii! – spuse Soc, îmbrățișând-o pe Barka.

– Știi ceva, Soc? – continuă Barka. – Dacă vrei, te ajut să înveți să te cațeri. Iar tu mă poți învăța să prind păstrăvi mai bine.

Și astfel, cei doi prieteni au început să se ajute reciproc, iar Soc nu a mai avut teamă să se cațere în copaci.